Pe pârtie, toată lumea e a ei.

Să înveți să mergi cu o proteză e ca și cum cineva ți-ar înfige un băț în picior și ți-ar spune: „Mergi!”, spune Maya Păduraru, o elevă de 12 ani din Iași căreia îi plac engleza și româna și care-și dorește să devină chirurg ortoped. A început să folosească una la un an după ce și-a pierdut, de sub genunchi, piciorul stâng. Înainte să înceapă durerile la gleznă, care o trezeau din somn la 5 dimineața și care nu treceau oricâte analgezice lua, și înainte să afle, la opt ani, că are cancer osos, era tot timpul în mișcare. Fie la orele de înot, fie la joacă cu alți copii din cartierul ieșean Tătărași, cu care alerga, sărea coarda, juca rațele și vânătorii, se dădea cu bicicleta sau cu rolele; uneori până la 12 noaptea, alteori până uita să intre în casă să mănânce. Când făcea sport, se simțea liberă.

Asta i-a lipsit cel mai mult în camera de spital cât o bucătărie de apartament, cu două paturi, un frigider și un televizor în care și-a petrecut 10 luni. Acolo a făcut 18 cure de citostatice, urmate de zile în care se simțea rău și stătea mai mult în pat. Acolo se juca, în zilele bune, cu Gabriela, colega de salon care i-a devenit cea mai bună prietenă, și cu ceilalți copii de pe etaj: cântau, dansau pinguinul sau meneaito și, dacă era vreo aniversare, le vizita un magician. Acolo o durea tot mai rău piciorul și îi spunea des mamei, care dormea când pe scaun, când cu ea în pat, cât îi lipsește înotul.

De acolo a plecat, pe 18 februarie 2017, spre o operație în care știa că e posibil să i se amputeze piciorul. Când s-a trezit, mama încerca să i-l acopere cu un cearceaf. „Nu-l mai am, nu?”, a întrebat-o. Apoi s-a culcat la loc.

În primul an, s-a deplasat în cărucior și în cârje. Prietenii din cartier, cu care a vorbit zilnic din spital, se luau la întrecere care să o împingă, dar îi era greu să stea în cărucior și să-i vadă alergând sau pe biciclete. Când părinții se gândeau că va trebui să instaleze rampe sau chiar să se mute la o casă fără etaj, le-a spus să aștepte, să vadă dacă poate să se descurce singură. Se enerva dacă voiau să o ajute pe scări și încerca să urce singură, în fund, lăsându-și o pereche de cârje sus și una jos. Când mama se gândea că trebuie să renunțe la serviciu ca să aibă grijă de ea, îi spunea că o sufocă și mai bine se întoarce la spitalul unde lucrează ca statistician. Voia să-și ia singură mâncarea și să-și ducă singură ghiozdanul la școală. În septembrie 2018, a început să meargă cu proteza, ajutată de o cârjă.

La început, își lăsa greutatea mai mult pe piciorul drept, pentru că nu avea încredere în cupa protezei din carbon. A învățat treptat să fixeze corect manșonul de silicon care-i protejează pielea, să monteze și să controleze proteza. A început să meargă la kinetoterapie, ca să-și refacă musculatura. A reușit să urce singură scările. A revenit la înot și a învățat să-și folosească mai mult forța brațelor.

După câteva luni, mergea fără cârje. După jumătate de an, s-a urcat din nou pe bicicletă. După un an, s-a dat prima oară cu snowboardul și a simțit că „toată lumea e a ei”. În toamna lui 2019, aflase de la firma care i-a făcut proteza că Mihăiță Papară, un sportiv paralimpic care a câştigat prima medalie a României la para-snowboard, căuta fete cu dizabilități pentru o tabără sportivă internațională. Înainte să-l vadă pe Papară pe Instagram, Maya nu știa că există competiții pentru persoane cu dizabilități. Își dorea să continue cu înotul, dar știa că șansele să concureze cu sportivi sănătoși sunt mici.

Pe pârtie, a regăsit sentimentul de libertate. A învățat să-și lase greutatea când pe câlcâie, când pe vârfuri, și să aibă mai multă încredere în proteză. În a doua tabără, în ianuarie 2021, aluneca deja singură. „Înainte, credeam că persoanele cu dizabilități o să fie limitate toată viața și că o să trebuiască să depind de cineva toata viața. Apoi am început să fac snowboard și mi-am dat seama că sunt mai independentă decât credeam.”

Snowboardul i-a arătat că poate fi mai independentă decât credea și vrea ca și alții să știe că își pot depăși limitele. Așa că nu-și ascunde dizabilitatea. Merge în fustă la școală, le spune copiilor de la înot care se uită lung la ea că o pot întreba orice și intră în vorbă cu oamenii de pe stradă, întrebându-i „Sunt interesantă, nu?”.

Vrea ca după pandemie să meargă la spitalul din Iași, să le arate copiilor că n-are un picior și că nu trebuie să le fie frică.

„Am prieteni cu dizabilitate cărora le e frică să arate sau să spună, li se pare că e un dezavantaj total. Le-am spus că nu, ești total normal, poți să faci orice îți dorești. De asta, vreau să vorbesc cu cât mai multă lume care are curiozități, pentru că e greu să ieși pe stradă să se holbeze lumea la tine. Dacă vorbești cu ei și le explici, a doua oară când o să vadă, o să știe.”

Vrea să devină chirurg ortoped, ca să fie și ea un sprijin pentru copiii care se simt descurajați, cum au fost medicii ei pentru ea; să le arate că nu e un capăt de lume dacă îți pierzi un picior. Și vrea să ajungă, împreună cu Gabriela, la Jocurile Paralimpice din 2026. Pentru că atunci când își pune placa în picioare, când se ridică și vede în jur pârtia și munții acoperiți de zăpadă, e mândră că dintr-o fată de 18 kilograme, fără un picior, pe un pat de spital, a ajuns „o fată sportivă și ambițioasă”.

DoR

Made by: Andreea Giuclea

25 mai 2021